Țăranii noștri, mult mai săraci decât ai lor. Principalul motiv al sărăciei de la țară din România, greșeala care a dus la pustiirea localităților de sute de ani

Vânzarea pământului de către țăranii din zonele rurale ale României a dus la sărăcia extremă a unor comunități întregi, în special în nordul Moldovei. Loturile primite prin legea 18 au fost considerate pentru mulți singura avere, iar odată vândute, locuitorii au rămas fără resurse pentru a se susține. Astfel, mulți au fost nevoiți să plece în străinătate sau să îndure lipsuri și să trăiască din ajutoare sociale.

Vânzarea pământului – o greșeală de neiertat

În multe comune din România, pământul reprezintă esența traiului. Este sursa de hrană, venit și un sprijin pentru familiile locale. În special după aderarea României la Uniunea Europeană, fermierii care au păstrat pământul au avut șansa să își îmbunătățească culturile și să devină mai bine organizați, obținând producții bune. În comunele unde oamenii nu au vândut terenurile, comunitățile sunt prospere, iar locuitorii trăiesc decent.

Pe de altă parte, în locuri precum comuna Dimăcheni, județul Botoșani, peste două treimi din suprafața agricolă a fost vândută. Consecințele sunt dramatice: o sărăcie acută care nu poate fi contracarată din lipsa altor surse de venit. În lipsa terenurilor agricole, oamenii se bazează doar pe grădinile din jurul casei pentru a asigura un minim de subzistență. Cei mai norocoși au dat terenul în arendă marilor fermieri, însă cei mai mulți trăiesc din ajutoare sociale și alocațiile copiilor.

Marinel Moruz, un mic fermier și primar al comunei Dimăcheni, explică: „O localitate care-și pierde proprietatea îi clar că atunci lumea este foarte săracă. Dimăcheni are două treimi din suprafața agricolă vândută. Cred că ăsta este cel mai important lucru care a dus la sărăcirea comunei.”

Iluzia bunăstării și plecarea în străinătate

Vânzarea terenurilor a fost impulsionată de dorința de a avea rapid bani în mână. După Revoluția din 1989, mulți săteni au preferat să vândă pământul pentru a-și cumpăra lucruri pe care nu și le permiteau înainte – haine, mâncare sau mici bunuri de lux. Un localnic din Dimăcheni își amintește: „Erau oameni care cumpărau pământ, fermieri mari, și străini dar și români. Aveau bani. Și oamenii erau ieșiți din sălbăticie. Au vândut să aibă bani. Erau bucuroși că mănâncă salam, că-și cumpără costum de la oraș. Da’ după aceea gata bani. Și pământul ia-l de unde nu-i.”

Această decizie pripită a dus la pierderea singurei surse de subzistență, iar mulți dintre cei care au rămas fără pământ s-au văzut obligați să plece în străinătate în căutarea unui trai mai bun. Cei rămași trăiesc din greu, majoritatea neavând un loc de muncă stabil. Agricultura era singura sursă de venit pentru cei din Dimăcheni, iar odată cu vânzarea terenurilor, șansele la un trai decent s-au evaporat.

În mod paradoxal, solurile din Botoșani sunt printre cele mai fertile din România, capabile să susțină familii întregi. Cristian Delibaș, șeful Direcției Agricole, afirmă că solurile din zona Botoșani, precum cernoziomul cambic de Mileanca, sunt considerate „aur pur” pentru agricultură. Cu toate acestea, pierderea proprietăților a făcut ca resursele naturale să fie exploatate doar de marii fermieri, în timp ce micii proprietari au rămas fără niciun mijloc de trai.

Concluzii amare

Vânzarea pământului de către țărani a avut consecințe devastatoare pentru multe comunități din România. În loc să folosească terenurile pentru a-și asigura subzistența sau pentru a dezvolta afaceri agricole, mulți au ales calea rapidă, dar iluzorie, de a obține bani. Rezultatul a fost o sărăcie generalizată, depopularea satelor și lipsa perspectivelor pentru cei rămași în urmă. Pentru a schimba direcția, este nevoie de politici care să sprijine micii fermieri și să încurajeze dezvoltarea agriculturii locale, oferind alternative viabile pentru locuitorii din mediul rural.